Ajuns la cea de a doua ediţie, festivalul organizat de Mihai Mălaimare a fost demonstraţia unei culturalzari prin muzică. Trupe precum Iod, Vodoo, Nişte băieţi, Danger, Ăia, Magica, Grimus şi Viţa de vie au concertat pe scena HeartRock. Pentru a ajunge însă la această realizare, organizatorii au trecut prin întâmplări din cele mai nefericite. Locaţia iniţială, Parcul „Miahi Eminescu” a fost mutată la poligonul ACR, unde a avut loc festivalul şi anul trecut. Aici s-a pus însă problema alimentării cu energie electrică. Sponsorii care trebuia să se ocupe de acest aspect le-au dat organizatorilor mari emoţii, căci doar cu o săptămână înainte de festival s-au „eschivat” de la promisiunea făcută. Prezentatorii iniţiali au fost şi ei schimbaţi numai cu câteva zile înainte din cauza unor neînţelegeri financiare cu organizatorii. Site-ul de popularizare a fost gata doar cu o săptămână înainte de festival. Ploaia de dimineaţă a fost lovitura de graţie. În ciuda tuturor acestor evenimente neplăcute festivalul a avut loc şi a fost un real succes.

      Organizatorul principal, Mihai Mălaimare a dat dovadă de un real curaj în munca depusă. El a declarat „Oraşul acesta merită să construieşti pentru el un brand”. Şi l-a construit. A doua ediţie a festivalului e, în acepţia lui, „mult superioară faţă de anul trecut. E timp frumos, formaţiile sunt de nivel peste cel de anul trecut”. Un sprijin substanţial în organizarea acestui festival a fost oferit de primarul Cătălin Flutur. Deputatul Mălaimare a ţinut să îi mulţumească în mod deosebit, spunând că „Botoşaniul are o conducere demnă de un oraş care se respectă”. Ponturi pentru organizare i-au fost oferite domnului deputat şi de către Bogdan Olteanu, şi el susţinător al festivalului. În organizare a fost implicat un grup de tineri de clasa a şaptea-a opta, mulţi dintre organizatorii de anul trecut fiind acum în clasa a doisprezecea. Aşa cum a declarat şi Carmen Moraru, tinerii botoşăneni „îşi doresc un asemenea festival şi ei au meritat o a doua ediţie”.

       Spectacolul a fost prezentat de doi actori ai Teatrului „Mihai Eminescu”, Dana Bucătaru şi Florin Aioniţoaie fiind cei care au introdus formaţiile. Textul a fost unul original, făcând legătura între trecutul şi prezentul rockului românesc. Festivalul a putut fi urmărit în direct pe interenet şi pe un panou instalat pe pietonalul Unirii. Ca la fiecare eveniment organizat de Mihai Mălaimare, voluntarii de la Crucea Roşie au fost prezenţi şi acum, asigurând sănătatea fanilor muzicii rock. Ei au declarat că „sunt încântaţi să ajute oricând sunt solicitaţi”.

        Trupele invitate au fost în mare majoritate trupe noi, doritoare de afirmare. Toate formaţiile s-au aflat în Botoşani pentru prima dată cu ocazia acestui festival. În deschidere a cântat trupa Iod, care au venit cu susţinători. Cu toţii studenţi, membrii formaţiei au făcut o deschidere grozavă festivalului. Au invitat lumea la dans, au încins atmosfera. Părinţii basistului au fost alături de formaţia fiului lor, cu toate că, spun ei, şi-ar fi dorit ca pasiunea lui să fie doar vioara. Aşadar, membrii formaţiilor invitate sunt cântăreţi profesionişti, care pe lângă facultate îşi fac timp pentru hobbyul lor: muzica rock. Amalia, una din membrii formaţiei Danger, s-a declarat deosebit de încântată de publicul botoşănean şi de iniţiativa organizării unei festival rock: „La radio, la televizor se difuzează tot felul de kitchuri, mai puţin muzică bună, cu precădere rock. Singura cale de promovare a acestui gen muzical sunt aceste festivaluri. Cei care au venit simt cu adevărat muzica.” În acelaşi spirit, Adrain Despot de la Viţa de vie a declarat că „Nu se vinde rock în România”. De aceea, cu atât mai mult, iniţiativa acestui festival este de lăudat.  

        Trupele Nişte băieţi şi Danger au fost cel mai puţin agreate de public. Nişte băieţi au avut noroc de bas şi de tobe ca să le facă muzica să nu sune a manele, iar în ceea ce priveşte vocalistul trupei Danger, publicul abia aştepta să iasă de pe scenă. Vodoo au făcut atmosferă la început, dar melodiile lente ce au urmat au cam stricat prima impresie. Şi Ăia au cântat bine, coverurile lor antrenând pe toată lumea. Trupele de renume, precum Magica şi Viţa de vie au fost cireaşa de pe tort. Fanii formaţiei Magica au fost însă dezamăgiţi de atitudinea de superioritate şi interpretarea lipsită parcă de respect faţă de public. Au cântat pe fugă, nu au acordat bisul cerut cu insistenţă de fani. Basistul trupei, trupă de metal de altfel, a făcut o gafă de toate zilele strigând pe scenă „rock’n’roll”. Pe de altă parte, Viţa de vie au fost la înălţime. „Băieţii ăştia fac muzică adevărată” a declarat unul din fanii prezenţi. Au ştiut să facă atmosferă, s-au comportat ca nişte profesionişti.

       Părerile fanilor vizavi de desfăşurarea întregului festival au fost împărţite. Unii au spus că a fost mai reuşit festivalul de anul trecut, alţii că a fost mai multă distracţie anul acesta. Cert este că HeartRock e un festival al muzicii bune, o demonstraţie că se mai face muzică de calitate în România. Acest festival promovează nu numai rockul, ci o întreagă cultură. E important să cunoaştem cât mai multe genuri muzicale şi să ştim să îi acceptăm pe cei din jur aşa cum sunt ei, cu gusturile şi părerile lor. Căci până la urmă „Nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti!” (Arina Corsei)

         Înainte de revoluţia din 1989, dacă ştiai pe cineva la „carne” erai un om fericit-puneai mâna pe ceva mai mult decât ciolanul pentru borş pe care îl împărţeai în mod normal cu toţi vecinii de bloc. Nu mai spun dacă ştiai vreo vânzătoare. Această relaţie era o adevărată mină de aur: puteai căpăta portocale la Crăciun şi un litru de lapte în plus pentru bebeluşul nou-născut. Mai mult, dacă ştiai pe cine trebuie, urcai pe lista de aşteptare pentru o Dacie sau o maşină de spălat cu cateva locuri, ceea ce iar era o realizare.

         Revoluţia şi societatea modernă ne-au adus pe tavă o varietate extrem de largă de produse, care de care mai performante şi o tehnologie din ce în ce mai dezvoltată şi mai productivă. Rămânându-i în sânge vechiul obicei de a apela la relaţii atunci când nu reuşeşte să obţină ceva pe cont propriu, românul capitalist şi-a reorientat formarea de relaţii din domeniul producţiei de bunuri materiale spre cel de servicii. Aşadar, în ziua de azi eşti cineva dacă ştii pe cineva de la … o firmă de marketing, de exemplu. Un pont, o informaţie asupra unui nou loc de muncă, fac cât toate relţiile. Dacă ştii pe cineva de la „Spital”, eşti un om împlinit: ai scăpat de cozile interminabile de la uşile medicilor sau de testarea propriu-zisă pentru fişa medicală pentru permisul auto.

        „În ziua de azi e foarte important să ştii să deschizi o uşă”-asta mi-a zis mama de când am fost suficient de mare să înţeleg ce vrea sa spună. Confruntându-mă însă cu diverse situaţii, am văzut că e şi mai important să ai pe cineva care să-ţi deschidă acea uşă. E mai simplu să stai de vorbă cu cineva după ce ai fost recomandat, decât să te duci tu însuţi să începi să turui ca televizorul despre cine eşti şi ce ai avea nevoie. Să luăm de exemplu interviurile pentru un loc de muncă. Nu are importanţă cât de „tare” este relaţia ta, dar simplul fapt că ştii că cineva te-a prezentat în prelabil îţi dă mai mult confort psihic.

         Există, evident, şi un revers al acestei situaţii: reclama negativă. Când ai supărat pe cine nu trebuie nici nu ştii cum ajungi la „mila” acelei persoane şi te trezeşti că eşti defavorizat din motive pur subiective-ceea ce nu e tocmai corect. Trebuie aşadar să ştii să laşi mereu loc de bună-ziua. Acesta e aspectul pozitiv al problemei. Fie că are convingerea că nu se va mai întâlni vreodată cu o anumită persoană, fie că ştie că va mai avea de a face cu ea, oricine ar trebui să-şi păstreze relaţiile în termeni buni pentru că nu se ştie cum va ajunge la o veche cunoştinţă; şi ar fi bine să îi poată deschide uşa fără ruşine. Dar acest lucru duce pe de altă parte la comportamente ipocrite şi false prietenii, ceea ce formează o reţea de false valori şi chiar imoralitate.

         Trebuie să recunosc că şi eu am apelat adesea al relaţii. Un cuvânt bine spus la momentul oportun mi-a deschis multe uşi şi mi-a oferit şanse la care nu mă aşteptam. Cu toţii cred că am recurs într-o mai mică sau mai mare măsură la un moment dat la o relaţie. Problema e însă acolo unde se trece peste orice limită şi „pila” devine caz de trafic de influenţă sau chiar corupţie. Societatea românească a intrat în Uniunea Europeană cu deviza luptei anti-corupţie şi încercând pe cât posibil să eradicheze orice formă de mită; dar de la cuvânt la faptă e cale lungă şi noi suntem abia la început de drum. Problema e mai profundă şi mai gravă şi nu poate fi rezolvată de la o zi la alta. Cert este că de la cunoştinţa mea care mă prezintă doamnei de la apă ca să nu mai stau la rând şi până la politicienii care îşi scimbă convingerile de la o zi la alta după cum li se zice „de sus”, suntem cu toţii dependenţi unii de alţii, într-un labirint inextricabil din care nu putem scăpa. Aşa cum spunea Aristotel, „Omul este o fiinţă socială” şi fiecare dintre noi este parte din această pânză de păianjen a relaţiilor interumane de zi cu zi. Să nu ne lăsăm însă înghiţiţi de păianjen!(Arina Corsei)

Am fost mereu contrariată de ce nu ne consideră Vestul şi pe noi ca fiind parte din Europa lor „unită”. Oare nu românii au fost cei care încă de la începuturile expansiunii Imperiului Otoman au fost scutul de apărare a Vestului împotriva cuceritorilor otomani? Pe toţi i-am oprit cu vitejia, credinţa şi înţelepciunea noastră.

Iar acum începem să renunţăm la tradiţiile noastre pentru a fi la modă, pentru a fi „europeni”. Nu mai spunem „serviciu”, spunem „job”, nu mai vream sa fim studenti la Iaşi, Bucureşti sau Cluj, ci vrem la Sorbona sau la Oxford. Se poate ca românii să fie o naţiune de oameni fără tupeu. Am ştiut să ţinem piept zecilor de mii de războinici turci, dar nu ştim să ţinem piept, să ne păstrăm părerile în faţa celor care vor să ne facă să credem că nu suntem parte din Europa, că nu suntem „ca ei”.

Şi cine sunt „ei”? Ei sunt cei mulţi, cei care au banul, adică puterea. Căci în ziua de azi dacă ai bani ai tot ce vrei. Iar ei au fost suficient de deştepţi şi de pragmatici pentru a profita de orice ocazie pentru a câştiga bani şi a se dezvolta. Iar acum vor să cucerească lumea.

Ne doare să vedem că americanii îşi extind din ce în ce hegemonia în întreaga lume. Şi uite aşa, cu avântul nostru european, am creat o replică la Statele Unite, creând Europa Unită. Şi îmi permit să zic „noi” pentru că, deh, acum suntem europeni. Dar ne-am gândit noi românii vreo clipă la consecinţele dorinţei noastre nemărginite de integrare? Orice fiinţă cu puţin realism în gândire va răspunde clar că nu. De ce să ne dorim să devenim membri ai Uniunii Europene când ştim că ne aşteaptă un viitor de piaţă de desfacere pentru produsele Occidentului, cănd ştim că alinierea la preţurile europene nu va fi concomitenta cu alinierae salariilor? Poate problema e tocmai că nu ştim…

După ce ne-am integrat şi noi în marea familie europeană, s-au gândit şi mai-marii noştri să ne informeze asupra „rudelor” noastre. Acum, când faptul e oricum împlinit, s-a creat un fel de telefon româno-european la care poate suna tot omul să întrebe cu ce se mănâncă Uniunea Europeană. 00800 6 7 8 9 10 11 e numărul-minune: „Formezi, vorbesti gratis si afli orice despre Uniunea Europeana, direct de la Bruxelles. Europe Direct functioneaza si in Romania. Poti vorbi cu un operator care vorbeste romana, si care iti va descurca itele Uniunii Europene cu rabdare.”-cam aşa sună reclama la info-telefon.

Sunt curioasă ce vor răspunde operatorii dacă îi vom întreba despre evoluţia economiei ţării sau despre dispariţia micilor întreprinderi ca urmare a impunerii unor standarde europene mult prea riguroase. Nu ştiu răspunsul lor, dar îl ştiu pe al meu: vom ajunge o ţară din care va dispărea clasa de mijloc-vom fi fie foarte bogaţi, fie foarte săraci; ne vom vinde toate ramurile strategice străinilor-am facut-o deja; vom exporta materii prima la preţuri mici şi vom importa produse finite la preţuri mari-nu ne vom permite un minim de trai decent; vom ajunge aşadar până la urmă să ne amanetăm întreaga ţară pentru a putea supravieţui.

Şi ne mai întrebăm de ce pleacă lumea în afară. E simplu: pentru ca nu au altă şansă de supravieţuire! Dar să fie oare aceasta unica variantă? Eu aş propune, din contra, să rămânem cât mai mulţi în ţară şi să ajutăm la dezvoltarea acesteia. Dar cine ne oferă şansa?! Într-o eră a egalităţii, tinerii trebuie să îşi ceară nu doar dreptul la exprimare, ci şi dreptul la participare. Trebuie să luăm parte la deciziile ce ne privesc viitorul, trebuie să fim informaţi şi să ştim ce, cum şi cui să cerem. Dacă vom deschide o uşă şi vom fi daţi afară, să nu renunţăm, ci să intrăm şi a doua oara; şi dacă nici aşa nu merge, să incercăm şi pe geam. Căci dacă nu vom cere, nu vom primi, şi dacă nu vom crede în ceea ce facem vom fi suprimaţi.

Să nu lăsăm moda lui „time is money” să ne distrugă tradiţiile şi valorile autohtone. Să nu uităm că patria noastră a dat lumii un Iorga, un Eliade, un Eminescu şi că oastea lui Ştefan a nimicit oştirea otomană de zeci de ori mai mare. Să fim români, să nu ne dez-integrăm şi cănd tindem să spunem „nu mai pot” să ne amintim de vorbele marelui Albert Einstein: „Doar viaţa ce-o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită”.

Arina Corsei

Din 1989 viaţa economică românească se află într-o continuă recesiune. Libertatea economică obşinută la revoluţie a fost greşit utilizată, a fost dusă la extremă. Întregul sistem economic românesc a trecut de la o piaţă supra-planificată la una supra-liberalizată. Privatizarea a fost şi ea dusa la extremă: am vândut tot, fără să ne uităm că e vorba de o fabrică de confecţii sau de reţeaua de gaz metan. Acest lucru ne afectează în mod direct deoarece am ajuns să depindem de “străini” până şi în ceea ce priveşte ramurile strategice de importanţă naţioanlă (furnizorii de gaz, apă, electricitate, benzină sau patronii instituţiilor furnizoare sunt străini).

România dinainte de revoluţie se voia una tot democratică din punct de vedere al reprezentării politice: cetăţenii aveau drept de vot, deşi asta nu însemna nimic, având în vedere existenţa unui singur partid, Partidul Comunist. Ceea ce s-a schimbat dupa ’89 este că avem de unde alege: s-au născut atatea partide câte ideologii sunt. Din păcate însă, când merge la vot, întrebarea românului este pe care cel mai puţin rău dintre rele să îl aleagă.

Odată schimbată guvernarea, cei nou-ajunşi la putere sunt mai “flămanzi” decât cei dintâi. Greu ne-a fost la început, să schimbăm Partidul Comunist. Apoi am schimbat mandate la rând, partide, am incercat tot ceva nou. Poate aici a şi fost greşeala noastră. Îmi vine în minte, analogic, povestea cu omul care se lăsa mâncat de ţânţari fără să-i alunge. Întrebat de ce nu-i dă jos de pe el, el raspunde că ar veni alţii noi, mai flămânzi, care l-ar mânca mai tare; cel puţin aceştia erau deja sătui şi nu îi mai puteau face prea mult rău.

Intrând în rândul statelor democratice, România de dupa anul 1989 a suferit multe schimbări de Ţechipe de ţânţariŢ şi din ce în ce mai mulţi au început să vorbească, să-şi ceară drepturile, fie că aveau ceva de spus sau nu, fie că aveau dreptate sau nu. Dacă în timpul cumonismului legitimitatea a tins la zero, dupa 1989 ea a încercat să-şi intre în rol. Noile puteri au încercat, sau cel puţin aşa au pretins, a se face acceptate pe baza consimţământului liber al populaşiei asupra căreia se exercită. Astfel, în 1991 românii au ales un partid ce credeau ei ca îi reprezintă, P.S.D.. În 1995 s-a vrut o schimbare şi Partidul Ţărţnist a venit la putere. În 1999 situaţia era atât de critică, încât s-a vrut revenirea la putere a P.S.D.. În 2003 o noua schimbare a avut loc, puterea revenind P.N.L-ului.

În toată această perioadă a existat însă o organizaţie ce a fost în permanenţă la guvernare: U.D.M.R.. Deşi funcţionează ca un partid, acesta nu este declarat ca fiind unul. Reprezentând vocea maghiarilor din România, U.D.M.R. nu a făcut niciodată parte din guvernare ca urmare a manifestării legitimităţii. Această uniune este, evident, votată de ungurii din ţară, dar ei reprezintă o minoritate, doar 6,5% din populaţia României. Aşadar, românii au fost practic constrânşi să aibă în permanenţă o guvernare parţial maghiară din cauza alianţelor făcute de U.D.M.R. cu diverse partide.

Schimbându-şi orientările după curentul politic, U.D.M.R. a reuşit prin poziţia sa strategică în guvernare să obţină diferite facilităţi pentru populaţia maghiară de pe teritoriul ţării noastre. În judeţele Hargita şi Covasna există astfel şcoli în limba maghiară, ungurii deţin funcţii politice de conducere în diferite insituţii publice. Mai nou, aceste judeţe cer acum independenţă politică. Cu alte cuvinte, ei doresc crearea unui mini-stat maghiar în interiorul României. Sper din toată inima ca românii să aibă suficientă minte şi coloană vertebrală să nu lase aşa ceva să se întâmple. Riscăm altfel să fim încetul cu încetul ocupaţi de unguri, să devenim noi o anexă aUngariei. Cum se poate ca statul român să fie condus, să aibă în guvernare un număr atât de mare de maghiari în comparaţie cu numărul de locuitori maghiari de pe teritoriul ţării?

Maiu nou, modelul american de alegeri uninominale a dat actualului presedinte român, Traian Băsescu, ideea unui referendum pentru adoptarea aceleiaşi metode de alegeri. Din păcate însă, se scapă aici din vedere importanţa susţinerii unei ideologii şi deci aunei clase sociale şi puterea crescândă ce se atribuie televiziunii. O combinare între o persoană carismatică dar în realitate imbecilă şi o susţinere puternică a ei de către televiziune poate avea consecinţe catastrofale asupra viitorului ţării. Există actualmente în viaţa politică românească persoane cu mulţi bani, ce dau bine pe micul ecran şi persoane cu un şarm specific psihopaţilor ce cu o promovare acerba din prin televiziune pot câştiga mult în faţa publicului „furat” de imagini şi vorbe mari. Ar fi păcat să ajungem să fim conduşi de un hitler sau Moussolini, să ne intaorcem iar la partidul unic.

În momentul de faţă, legitimitatea guvernării în România este una existentă doar la nivel teoretic. Deşi partidul la putere a fost ales prin vot direct, interesele poporului nu sunt respectate de guvernare. Cei care se văd ajunşi la putere uită de ceea ce au promis şi susţinut până în acel moment. Odata văzuţi pe scaunul puterii, ei urmăresc doar interesul personal şi, precum ţânţarii de care vorbeam mai devreme, vor să se „sature” în timpul unui mandat pentru toată viaţa.

Viaţa politică românească se afla în momentul de faţă într-o stare critică. Trebuie să incepem de jos, de la satisfacerea nevoilor primare ale oamenilor şi apoi, încetul cu încetul, să ne dezvoltăm. Trebuie mai întâi pus la punct sistemul economic, apoi cel administrativ, cel social ş.a.m.d. Aşa cum spunea şi I. Berlin, „Trebuie început cu începutul; libertatea individuală nu este o necesitate primară pentru orice om”. Trebuie sa sperăm că la un moment dat vom ajunge la nivelul de dezvoltare al unor state precum Germania, ţară în care poporul a ales la guvernare partidul ce promovează ecologia. Până atunci mai avem mult de lucru, căci, dupa revoluţia din decembrie 1989 noi încă nu ştim răspunsul la întrebarea : QUO VADIS? (Corsei Arina)